0758-570-751
0758-570-751Alina, o fetiță din comunitatea Pirita, își aștepta mama de mulți ani.
Mama ei era în penitenciar și mai avea de executat încă o perioadă lungă. Dar pentru Alina, timpul nu curgea în ani și sentințe.
Pentru ea, timpul era măsurat în dor, în așteptare și în promisiuni care nu se împlineau.
În spatele acestor cuvinte simple se ascundea o durere pe care adulții o înțeleg greu și pe care societatea, de cele mai multe ori, o ignoră complet: durerea copiilor rămași acasă atunci când un părinte ajunge în detenție.
Încercând să aflăm cum o putem ajuta pe Alina, ne-am întrebat ce este posibil, concret, aici și acum. Cum poate un copil să rămână conectat cu părintele său, chiar și atunci când zidurile unei închisori par de netrecut?
Așa a apărut prima scrisoare. Apoi încă una. Apoi un desen, o felicitare, o fotografie. Bucăți mici din viața copiilor, puse cu grijă într-un plic.
Pentru mama Alinei, acele scrisori au fost primele imagini reale din viața copiilor ei primite după ani întregi. Desenele, rândurile stângace, fotografiile din caiete au devenit dovada că legătura nu s-a rupt. Că cineva încă o așteaptă.
Când mama a sunat să ne mulțumească pentru scrisoarea de Paște, am înțeles că nu era vorba doar despre Alina.
Era vorba despre mult mai mulți copii.
Copii care trăiesc în tăcere aceeași despărțire, aceeași rușine, aceeași lipsă de explicații.
Din aproape în aproape, dintr-o scrisoare și un desen, s-a născut programul Pirita de susținere a copiilor cu părinți încarcerați.
Pentru Manu și Alina, scrisorile de Paște și de Crăciun au devenit un ritual. Un mod de a spune „te iubesc” dincolo de gratii. Au urmat apeluri telefonice, conversații care au adus lacrimi, dar și liniște.
În luna ianuarie, am reușit să oferim sprijin material și financiar pentru ca tatăl să poată merge cu copiii în vizită la mama lor, la Penitenciarul Arad. Pentru copii, acea zi nu a fost despre o închisoare. A fost despre o îmbrățișare așteptată de mult.
Pentru Daria și Janina, legătura cu tatăl lor a fost menținută prin scrisori, prin desene și prin vizite făcute posibile cu sprijinul nostru.
Am fost alături de ele și cu alimente săptămânale, pentru că lipsa unui părinte înseamnă, de multe ori, și lipsuri materiale.
În cazul Janinei, am observat o anxietate profundă de separare. Teama constantă că va rămâne singură fără sora ei, reacții emoționale intense, plâns ușor, sensibilitate crescută la orice formă de stres. Sunt semnele unui copil care a pierdut un punct esențial de siguranță.
Lipsa tatălui nu este doar o absență fizică, ci o rană emoțională care crește odată cu copilul.
Încarcerarea unui părinte nu afectează doar persoana condamnată. Ea lovește întreaga familie, iar copiii sunt cei mai vulnerabili.
În comunitatea Pirita, în peste zece ani de lucru alături de copii și părinți, am văzut cum lipsa unui părinte duce la stimă de sine scăzută, dificultăți emoționale, anxietate de separare, episoade depresive și probleme serioase în școală. Mulți dintre acești copii ajung să lipsească des, să aibă rezultate slabe și, în cele din urmă, să abandoneze școala.
Pe lângă toate acestea, există și stigmatizarea. Rușinea. Etichetele. Copiii sunt judecați pentru faptele adulților din viața lor. Sunt excluși, ironizați, marginalizați. Și, de multe ori, ajung să creadă că vina le aparține.
Atunci când mama este cea încarcerată, trauma este adesea și mai profundă. Distanța mare până la penitenciar face ca vizitele să fie rare, iar relația copil–mamă să se fragilizeze rapid. Vârsta copilului la momentul separării contează enorm. Unii își pierd complet interesul pentru relație, alții suferă regresii emoționale și comportamentale care îi urmăresc ani întregi.
Pentru că vedem aceste realități în fiecare zi, programul Pirita își propune să continue și să se dezvolte.
Ne dorim parteneriate cu penitenciarele din Baia Mare, Gherla și Arad. Ne dorim să facilităm legătura dintre copii și părinții lor, să oferim sprijin alimentar constant, să monitorizăm prezența școlară, să ajutăm familiile să acceseze servicii medicale și să prevenim exploatarea copiilor prin muncă sau cerșetorie.
Mai ales, ne dorim să fim acolo emoțional, cu oameni pregătiți să asculte și să sprijine.
Pentru că acești copii nu sunt „copiii unor deținuți”. Sunt copii care au nevoie de iubire, stabilitate și speranță.
Uneori, reconstruirea unei relații începe cu ceva foarte mic.
O scrisoare.
Un desen.
O fotografie.
Dar pentru un copil care își așteaptă mama sau tatăl, aceste lucruri pot ține vie legătura dintre „a fost” și „încă mai este”.
